1. Apariţia şi începuturile infanteriei marine în ROMÂNIA

Prima menţionare a infanteriştilor marini apare în anii 1886-1888. Conform Legii de organizare a Flotilei din 1886, s-au acordat noi credite pentru mărirea parcului de nave de luptă. Pe baza acestor credite, au fost comandate la şantierele navale din ANGLIA şi FRANŢA un crucişător, 3 canoniere şi 3 torpiloare. Noilor nave li s-au dat denumirile: crucişătorul „ELISABETA”, canonierelor: „BISTRIŢA”, „SIRETUL” şi „OLTUL”, iar torpiloarelor „NĂLUCA”, „SBORUL”, „SMEUL”. Crucişătorul „ELISABETA” a fost construit de şantierele firmei „AMSTRONG” din NEW CASTLE, cu suma de 1.512.000 lei. Acesta a fost pus sub comanda colonelului Vasile URSEANU şi a fost armat cu marinari români, absolvenţi ai şcolii de marină; pe specialităţi, echipajul se compunea din 50 de fochişti/ mecanici, 50 de artilerişti, 20 de infanterişti marini, 20 de timonieri, 20 de gabieri şi 20 de torpilori.
Sfârşitul anului 1916, a înregistrat dureroasa înfrângere a ROMÂNIEI în Primul Război Mondial şi pierderea a 2/3 din teritoriul ţării. Insuccesul grupului de armate ,,General PREZAN” în operaţia de pe NEAJLOV-ARGEŞ a impus, conform hotărârilor factorilor de decizie politico-militară, acţiuni pentru retragerea generală spre MOLDOVA. Retragerea armatei şi administraţiei în MOLDOVA, începând cu luna decembrie a anului 1916, a permis trecerea la reorganizarea armatei, în cadrul procesului de reorganizare a armatei la care a luat parte şi Marina Militară.
Mai cunoscută este menţionarea Batalionului de Debarcare în documentele care anunţau formarea sa la 24 ianuarie 1917, din efectivele terestre ale marinei; cu un efectiv de 720 de oameni; acesta urma sa fie întrebuinţat pentru apărarea regiunii CHILIA VECHE; ulterior, în cadrul structurii marinei militare române apare o nouă structură - Corpul Infanteriştilor Marinei. Această unitate avea ca zonă geografică de responsabilitate Delta DUNĂRII şi litoralul maritim având în compunere Batalionul de Debarcare şi Grupul Companiilor de Marş (primele elemente precursoare ale infanteriei marine); despre acest Batalion de Debarcare, care apare în Ordinea de bătaie a Marinei Militare Romane din ianuarie 1917, ca având 4 companii, ştim că la începutul anului 1918, a participat alături de navele Flotei de Operaţiuni Române, la ocuparea celor trei porturi din sudul BASARABIEI: ISMAIL, CHILIA NOUA şi VÂLCOV.
La 21 ianuarie 1918, de la bordul monitorului “LASCĂR CATARGIU”, au fost debarcate pe malul basarabean, două plutoane din Batalionul de Debarcare al marinei, aflate sub comanda căpitanului Gheorghe CONSTANTINESCU, care au ocupat în aceeaşi zi, ISMAILUL.
La 25 ianuarie 1918, Divizia I Monitoare şi 2 vedete ale Flotei Române de Operaţiuni au sprijinit debarcarea în portul CHILIA NOUĂ, a unui Detaşament de marină şi a 2 Companii din Batalionul de Debarcare al Marinei, care au fost primite cu urale, de populaţia oraşului. La 2 februarie 1918, trupele romane au debarcat în VÂLCOV, iar în ziua următoare, vedetele nr. 3 şi nr. 4 au îmbarcat forţele Batalionului de Debarcare din canalul CERNOVKA, debarcându-le ulterior, la gura Canalului SOLOMONOV. În urma acestor operaţiuni, au fost distinşi cu ordine şi medalii de război, mai mulţi ofiţeri, printre care căpitanul Gheorghe CONSTANTINESCU, comandantul a 2 plutoane din Batalionul de Debarcare al marinei şi locotenentul Vasile MARCU, comandantul Companiei de Mitraliere a Batalionului de Debarcare, precum şi mai mulţi marinari din efectivele aceluiaşi batalion.

2. Perioada 1920 – 1944 (interbelică)

După formarea statului naţional unitar român la 1 Decembrie 1918, transformările produse în viaţa economică, militară şi politică, s-au reflectat şi în planul militar. Teoreticieni de prestigiu ca generalul Paul TEODORESCU, comandorul Ion BĂLĂBĂNESCU şi alţii, sintetizând experienţa trecutului, au conturat direcţiile de dezvoltare ale organismului armatei, în raport cu cerinţele etapei date şi cele de perspectivă şi ţinând cont de politica militară promovată de cercurile decizionale române al căror obiectiv principal era, edificarea unui sistem naţional de apărare cu misiunea fundamentală de a apăra, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a ROMÂNIEI. În acest cadru s-au înscris şi studiile referitoare la organizarea şi dotarea Marinei Regale, în raport cu noile misiuni ce urmau să-i revină în urma desăvârşirii unităţii de stat. Dintre aceste misiuni, celei de apărare a litoralului şi malurilor fluviului i s-a acordat o atenţie deosebită de către specialiştii militari, formulând o serie de idei şi concepte asupra modului de organizare, conducere şi cooperare a forţelor participante.
Având în vedere importanţa şi complexitatea apărării litoralului şi malurilor fluviului, încă din 1920 au fost luate primele măsuri organizatorice de constituire a unor unităţi şi subunităţi destinate acestui scop. Astfel, la 11 martie 1920, sunt înfiinţate Apărarea Fixă Maritimă şi Apărarea Fixă Fluvială, subordonate direct Comandamentului Marinei Regale. În cadrul acestor structuri, erau organizate subunităţi de apărare sub apă, de infanterie-observare, transmisiuni şi pionieri, dislocate în posturile de observare (supraveghere), de-a lungul litoralului şi fluviului, întărite cu artilerie de calibru 101, 120 şi 152 mm. În cadrul acestor structuri nou înfiinţate apar 3 Companii de Infanterie şi Observare dislocate la SULINA, LIMAN şi CHILIA, fiind destinate pentru observarea împotriva minelor şi navelor de suprafaţă inamice, menţinerea legăturii cu navele proprii, interzicerea infiltrării grupurilor de cercetare-diversiune şi întârzierea acţiunilor inamicului până la sosirea forţelor principale.
Înrăutăţirea situaţiei internaţionale în primăvara anului 1939 precum şi izbucnirea la 1 septembrie a celui de-al II-lea Război Mondial au determinat autorităţile să adopte măsuri ferme de întărire a capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi, pentru apărarea ţării. În aceste împrejurări, pe baza unor studii efectuate, se ajunge la concluzia că pentru apărarea litoralului maritim şi controlul ostroavelor DUNĂRII sunt necesare forţe speciale de marină. În anul 1939, existau în 3 locaţii (Staţiunea SULINA, Staţiunea LIMAN şi pe Braţul CHILIA) şi 12 posturi de observare, dispersate între Grindul CHITUC şi PARDINA; acestea îndeplineau misiuni de observare-supraveghere şi legătură navală de pază şi apărare a sectoarelor încredinţate, fiind dotate cu armament automat, mijloace de semnalizare, comunicare navală şi de transmisiuni.
În timpul stării de criză de la începutul celui de-al doilea război mondial, la 1 aprilie 1940, prin Înaltul Decret Regal nr. 635, pentru apărarea litoralului, pe lângă Regimentul de Geniu Marină şi Divizionul de Artilerie de Coastă, se constituie Batalionul de Infanterie Marină - prima unitate de acest fel din Armata Română. Cu un efectiv de 48 de ofiţeri, 55 subofiţeri şi 2250 gradaţi şi soldaţi, acesta avea atât misiuni de observare, supraveghere, apărare la litoral precum şi misiuni specifice acestui gen de armă-debarcarea sau apărarea porturilor, prin companiile de debarcare.
La 1 mai 1941, prin Înaltul Decret Regal nr. 1527, Batalionul de Infanterie Marină se transformă în Regiment de Infanterie Marină cu comandamentul la BRĂILA; Regimentul de Infanterie Marină includea un efectiv de 159 ofiţeri, 198 subofiţeri şi 3653 soldaţi, cu următoarea organizare:
(1) Parte Operaţională formată din:
a) Batalioanele 15, 16, 17 Infanterie Marină cu câte 3 Companii Puşcaşi şi 1 Companie Armament Greu;
b) Companiile 1, 2 Observare;
c) Compania Debarcare (3 Plutoane Puşcaşi şi 1 Pluton Mitraliere); aceasta era subordonată Forţei Navale Fluviale.
(2) Parte Sedentară, dislocată la RENI în BASARABIA format din:
a) Batalion de Instrucţie;
b) Companie Depozit;
c) Companie Garnizoană
În perioada 1941-1944, Regimentul de Infanterie Marină suferă mai multe restructurări succesive, determinate de evenimentele politice şi militare prin reintegrarea BASARABIEI la patria mamă şi intrarea ROMÂNIEI în război.
După intrarea ROMÂNIEI în Al Doilea Război Mondial, în urma acţiunilor de restructurare, la 21 iunie 1941, forţele maritime operative din compunerea Armatei Române cuprindeau: Comandamentul Marinei Militare, căruia i se subordonau: Comandamentul Diviziei de Mare, Comandamentul Diviziei de DUNĂRE, Detaşamentul Maritim SULINA şi Sectorul DUNĂREA DE SUS.
Cele mai importante schimbări s-a produs astfel:
a) Batalionul 15 Infanterie Marină în martie 1942 s-a transformat în Batalion de Observare Marină destinat supravegherii şi apărării litoralului basarabean între CARDON şi Limanul NISTRULUI; constituia Subdetaşamentul CHILIA VECHE (mai-septembrie 1941) din cadrul Detaşamentului Maritim la ODESSA (octombrie 1941februarie 1944); aceasta a durat până în aprilie 1944, când situaţia a impus revenirea batalionului la vechea organizare şi destinaţie.
b) Batalionul 16 Infanterie Marină constituia Subdetaşamentul SULINA, mai 1941-ianuarie 1944, din cadrul Detaşamentului Maritim SULINA;
c) Batalionul 17 Infanterie Marină constituia Subdetaşamentul PERIPRAVA (mai 1941) din cadrul Detaşamentului Maritim LIMAN (septembrie 1941-februarie 1944) cu companiile dislocate astfel: compania 1 la NICOLAIENI, compania a 2-a la BUGAZ şi compania a 3-a la ZOLOCARI.
După 22 iunie 1941, conform ordinului de operaţie, batalioanelor de infanterie marină le-au revenit misiuni de apărare a fâşiei fluviale, pentru îndeplinirea cărora trebuiau să coopereze cu pichetele de grăniceri, cele mai grele lupte în apărarea sectorului de nord-est al Deltei DUNĂRII fiind duse de Batalionul 15 Infanterie Marină.
Stabilirea unui dispozitiv de luptă puţin eşalonat în adâncime, cu slabe posibilităţi de executare a contraatacurilor, precum şi dotarea insuficientă cu material de artilerie au fost scoase în evidenţă în acţiunile din vara anului 1941 din Delta DUNARII. Astfel, la 26 iunie 1941, la ora 3:00 dimineaţa, o puternică pregătire de foc a artileriei sovietice s-a dezlănţuit asupra poziţiilor infanteriştilor marini în sectoarele CHILIA VECHE si PERIPRAVA; a urmat simularea unei debarcări în dreapta dispozitivului românesc de apărare, după care, unităţi sovietice îmbarcate pe 8 vedete blindate au forţat Braţul CHILIA şi au debarcat la nord de CHILIA VECHE, unde se afla Batalionul 15 Infanterie Marină, în timp ce 1 vedetă blindată şi 2 bacuri transportoare de trupe s-au infiltrat pe Braţul TĂTARU şi au debarcat în spatele poziţiilor de la CHILIA VECHE; o parte din puşcaşii marini români s-au retras pe Grindul CÂŞLA, dar majoritatea au fost capturaţi; intervenţia promptă a navelor din subordinea Grupării Tactice Tulcea şi a artileriei Diviziei a 10-a a forţat navele sovietice, care au susţinut debarcarea să se retragă.
După plecarea navelor sovietice din Delta, monitoarele româneşti şi navele de dragaj, în cooperare cu alte subunităţi ale Grupării Tactice Tulcea; au ocupat porturile RENI, ISMAIL, CHILIA NOUA şi VÂLCOV. Efectivele Batalionului 15 Infanterie Marină au recuperat în aceeaşi zi localităţile CÂSLELE, CHILIA VECHE şi PARDINA, iar subunităţi ale Batalioanelor 16 şi 17 Infanterie Marină au eliberat localităţile JIBRIENI, MUSURA şi PERIPRAVA. Până la 22 iulie 1941 , întreaga Deltă a Dunării a fost trecută sub controlul trupelor române. După retragerea trupelor şi administraţiei sovietice din Basarabia, Divizia de Dunăre a executat misiuni de dragaj a canalelor navigabile, de curăţire a deltei de partizani, a efectuat, la ordinul eşaloanelor superioare, transporturi de trupe şi materiale şi apărare a litoralului între JIBRIENI şi Sf. GHEORGHE.
Batalionul 15 Infanterie Marină a pierdut 358 de oameni (11 ofiţeri, 13 subofiţeri si 334 soldaţi); lipsa tunurilor antitanc, cu care s-ar fi putut distruge vedetele blindate, si calitatea mai slabă a ofiţerilor şi soldaţilor unităţii, în frunte cu locotenentul colonel Ioan ALBESCU, au dus la un asemenea dezastru. La PERIPRAVA însă, Batalionul 17 Infanterie Marină era dotat cu tunuri antitanc de 47 mm Schneider model 1936; 4 vedete blindate sovietice au fost distruse şi atacul a fost respins, batalionul păstrându-si poziţiile.
Tot în cadrul acestor misiuni a fost scoasă în evidenţă necesitatea creării unei rezerve de forţe dispusă central şi dotată cu nave rapide pentru a putea interveni oportun.
Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 76402 din 21 martie 1944, se reînfiinţează Regimentul de Infanterie Marină având în compunere: Batalioanele 15, 16 şi 17 de Infanterie Marină destinate apărării Deltei DUNĂRII şi 1 Companie de Debarcare pentru acţiuni de desant amfibiu; pe lângă aceste subunităţi, Regimentul de Infanterie Marină mai avea în compunere şi două Companii de Observare - Supraveghere şi Informare, subunităţi de instrucţie şi subunităţi de asigurare.
Schimbările survenite în organizarea Regimentul de Infanterie Marină de la înfiinţare şi până la 23 august 1944, au fost determinate în principal, de evoluţia frontului şi reintegrarea BASARABIEI în graniţele ţării, precum şi de creşterea numărului de militari necesari a fi instruiţi şi diversificarea specialităţilor în care se pregăteau aceştia.
Batalioanele de Infanterie Marină din cadrul Regimentului de Infanterie Marină înfiinţat în 1944, au fost întrebuinţate pentru apărarea Deltei pe subdetaşamente tactice în compunerea cărora mai intrau: subunităţi de artilerie, geniu, nave, etc. În ceea ce priveşte apărarea Deltei, Marina Regală a încredinţat spre apărare Regimentului de Infanterie Marină, zona situată la est de aliniamentul localităţilor PARDINA–MAHMUDIA–GURA PORTIŢEI, cu misiunea de a interzice trecerea inamicului peste fluviu, din BASARABIA în DOBROGEA şi debarcarea de trupe la gurile fluviului. Statul Major al Marinei a decis apărarea cu două batalioane de infanterie marină a sectorului PARDINA–CHILIA VECHE, iar sectorul CHILIA VECHE–Sf. GHEORGHE cu un batalion ce supraveghea intervalele dintre acestea cu şalupe de patrulare. Punerea în practică a acestei concepţii a fost realizată prin înfiinţarea Detaşamentului Maritim SULINA. Detaşamentul Maritim SULINA a fost conceput ca o unitate tactică, cu misiunea de apărare a Deltei DUNĂRII şi a gurilor Dunării având în compunere:
a) Subdetaşamentul SULINA cu: Batalionul 16 Infanterie Marină, Gruparea Artilerie de Coastă SULINA cu 2 baterii a 3 secţii fiecare şi Grupul Artilerie Plutitoare cu 4 secţii;
b) Subdetaşamentul PERIPRAVA cu: Batalionul 17 Infanterie Marină şi o baterie artilerie navală;
c) Subdetaşamentul CHILIA VECHE cu: Batalionul 15 Infanterie Marină şi o baterie artilerie navală;
d) Secţia şalupe de patrulare.
După revenirea BASARABIEI în cadrul frontierelor naţionale, Statul Major al Marinei îşi modifică concepţia de apărare fiind înfiinţate, pe scheletul celor 3 subdetaşamente existente deja, detaşamentele tactice independente SULINA, LIMAN şi ODESSA, organizate astfel:
a) Detaşamentul Maritim LIMAN cu comandamentul la CETATEA ALBĂ, ce subordona: Batalionul 17 Infanterie Marină, Compania Observare şi câteva subunităţi de sprijin (secţii de artilerie, artilerie navală, companie de pionieri etc.);
b) Detaşamentul Maritim ODESSA cu comandamentul la ODESSA, ce subordona: Batalionul 15 Infanterie Marină şi 1 baterie de artilerie;
c) Detaşamentul Maritim SULINA cu comandamentul la SULINA ce subordona: Batalionul 16 Infanterie Marină, Compania 1 Observare, Flotila de siguranţă, Secţia Şalupe de Patrulare, Gruparea de Artilerie Marină şi subunităţi de grăniceri şi jandarmi din zonă
La începutul anului 1944 datorită apropierii frontului de graniţele ţării, apărarea deltei se reorganizează astfel :
a) linia principală de rezistenţă pe malul drept al Braţului CHILIA ;
b) organizarea în subordinea Comandamentului Forţelor Navale Fluviale a 3 detaşamente : Detaşamentul Fluvial CHILIA, Detaşamentul Maritim VÂLKOV, Detaşamentul Maritim SULINA şi un Detaşament de Grăniceri în rezervă.
Conform Directivei Marelui Stat Major din 23 august 1944, cele trei detaşamente din care făceau parte şi Batalioanele de Infanterie Marină au primit misiunea apărării Deltei DUNĂRII împotriva desantului maritim şi aerian german, de a dezarma şi captura unităţile germane aflate în zona lor de acţiune precum şi de a coopera cu trupele şi navele ruseşti împotriva forţelor hitleriste.
Partea sedentară a Regimentului de Infanterie Marină, dislocată la CĂLĂRAŞI, a primit misiunea de apărare a oraşului împotriva trupelor germane care se retrăgeau, începând cu a doua parte a lunii septembrie 1944.
Organizarea Regimentului de Infanterie Marină se modifică prin înfiinţarea de subunităţi noi, considerate absolut necesare unei unităţi moderne de acest gen. Astfel în compunerea Companiilor de Puşcaşi au fost înfiinţate Plutoanele de Aruncătoare Antitanc de 60 mm şi de Bărci de Asalt, iar Plutonul de Tunuri Însoţire s-a transformat în Pluton de Tunuri Antitanc; centrul de instrucţie s-a reorganizat pe 5 companii de instrucţie: observare, armament greu, specialităţi, puşcaşi şi antitanc. Această ultimă organizare este cea mai completă din toată perioada analizată, cuprinzând toate elementele necesare unei astfel de unităţi: subunităţi de manevră, subunităţi de sprijin de luptă, subunităţi de mijloace pentru debarcare, subunităţi de instrucţie şi subunităţi de asigurare tehnico-materială şi de transport (suport logistic)
În urma acţiunilor de luptă desfăşurate de subunităţile de infanterie marină s-au desprins următoarele concluzii de ordin tactic :
a) deşi concepţia de întrebuinţare a infanteriei marine a fost bună, materializarea tactică a avut de suferit datorită înzestrării necorespunzătoare a subunităţilor şi efectivelor;
b) lipsa preocupării pentru dezvoltarea tacticii acestui gen de armă mai ales ca urmare a lipsei de cooperare cu forţele terestre;
c) neglijarea, în pregătirea luptei în special, în ceea ce priveşte organizarea conducerii, constituirea rezervelor, asigurarea multilaterală a acţiunilor de luptă şi lipsa de mobilitate a unităţilor de infanterie marină.
Pe ansamblu, concepţia de întrebuinţare a forţelor a rămas neschimbată, cu foarte mici excepţii, fapt dovedit de menţinerea, în linii generale, a aceleiaşi structuri organizatorice până la 23 august 1944, când Regimentul de Infanterie Marină era subordonat Comandamentului de Litoral Maritim şi Fluvial.

3. Înzestrarea şi folosirea în luptă a infanteriei marine în perioada 1920-1940

În această perioadă s-au produs puţine modificări în ceea ce priveşte dotarea efectivelor, puşcaşii marini dispunând ca armament individual de puşti cu baionetă şi revolvere iar în ce priveşte observarea-supravegherea şi informarea subunităţile aveau în dotare lămpi de semnalizare, pavilioane braţe şi pavilioane saule, pistoale de semnalizare, rachete şi telefoane. Această dotare permitea îndeplinirea unor misiuni de apărare a litoralului şi malurilor Dunării împotriva desantului debarcat prin surprindere, până la sosirea forţelor principale.
Dotarea infanteriei marine s-a îmbunătăţit odată cu înfiinţarea Regimentului de Infanterie Marină, Companiile de Armament Greu fiind dotate cu, 3 tunuri de însoţire cal. 37 mm sau 57 mm, iar Grupele de Mitraliere din Companiile de Puşcaşi, cu câte 3 piese de calibru 11mm.
În urma acţiunilor din 26 iunie 1941 de la CHILIA VECHE şi PERIPRAVA a fost scoasă în evidenţă necesitatea îmbunătăţirii dotării infanteriei marine cu armament. Primele măsuri au fost luate începând cu anul 1942 când numărul de mitraliere a fost crescut de la 44 la 69 şi al puştilor mitraliere de la 152 la 235. Au fost înfiinţate Compania de Debarcare a Aruncătoarelor de 60 si 81,4 mm şi fiecare companie a fost dotată cu încă câte două tunuri de însoţire. Cu toate acestea, au rămas nerezolvate multe probleme în ceea ce priveşte, dotarea cu material de artilerie şi nave necesare transportului de efective şi materiale în deltă.

4. Evoluţia infanteriei marine după cel de-al Doilea Război Mondial

Începând cu anul 1945, intervenţia Comisiei Aliate de Control din ROMÂNIA a determinat diminuarea infanteriei marine la 1000 de militari.
În 1948 se transformă în Grup de Infanterie Marină, iar în 1958 este desfiinţat, la cererea consilierilor sovietici din Ministerul Forţelor Armate.
Reprezentativ pentru unităţile de infanterie marină postbelice, este faptul că, acestea şi-au schimbat din ce în ce mai mult destinaţia, devenind unităţi de observare şi instrucţie, acţionând în cadrul sistemului de fortificaţii de pe litoral, cu excepţia perioadei 1 octombrie 1948–1 august 1949, când a funcţionat Grupul de Infanterie Marină, care a avut misiuni specifice acestui gen de forţe, situaţie care a durat cu unele întreruperi, până în anul 1958, când sub presiunea consilierilor sovietici, infanteria marină este desfiinţată.
Preocupările pentru întărirea capacităţii combative a armatei pentru crearea unor noi genuri de armă, care să ducă acţiuni de luptă cu caracter de independenţă, într-un spaţiu geografic cu particularităţi deosebite, s-au concretizat prin reapariţia infanteriei marine în compunerea Marinei Militare.
Ca urmare a evenimentelor din CEHOSLOVACIA anului 1968, conducerea politico-militară a ROMÂNIEI adoptă un curs de acţiune independent în ceea ce priveşte doctrina naţională de apărare . În consecinţă, hotărăşte înfiinţarea mai multor unităţi şi mari unităţi. În consecinţă, la 29 noiembrie 1971 este înfiinţat Batalionul 307 Infanterie Marină prin desfiinţarea unui batalion de infanterie din cadrul Regimentului 56 Infanterie de la BRĂILA, în subordinea Comandamentului Marinei Militare. Prima garnizoană de dislocare a Batalionului 307 Infanterie Marină a fost în localitatea, 2 MAI, judeţul CONSTANŢA. Din această raţiune, aceeaşi dată a devenit şi Ziua Infanteriei Marine în ROMÂNIA.
După taberele de instrucţie din vara anilor 1972–1973, organizate în raionul BABADAG, se cristalizează ideea că zona acţiunilor de luptă a Batalionului 307 Infanterie Marină ar trebui să fie Delta DUNĂRII şi Complexul Lagunar RAZELM-SINOE. Consiliul Militar Superior propune construire unei noi cazărmi pentru Batalionul 307 Infanterie Marină, la BABADAG, judeţul TULCEA.
Ca urmare a avantajelor privind misiunile, capabilităţile şi poziţia, oferite de noua garnizoană, în 1973, Batalionul 307 Infanterie Marină este redislocat la BABADAG, judeţul TULCEA, într-o zonă extrem de propice desfăşurării instrucţiei specifice, dislocării în zona de responsabilitate şi executării misiunilor tactice încredinţate.

5. Participarea la misiuni în timpul evenimentelor din 1989.

În timpul evenimentelor de la sfârşitul anului 1989, Batalionul 307 Infanterie Marină a executat misiuni specifice pentru securitatea şi apărarea obiectivelor din zona de coastă (litorală şi lagunară) a ROMÂNIEI, precum şi pentru asigurarea libertăţii de mişcare pe rutele principale din DOBROGEA, după cum urmează:
a) paza, securitatea şi apărarea Aeroportului de la Mihail KOGĂLNICEANU, judeţul TULCEA şi a depozitelor de armament şi muniţii ale Marinei Militare;
b) apărarea sectorului de litoral EFORIE pentru interzicerea debarcării unor forţe inamice de desant maritim din zona Mării NEGRE;
c) patrularea/ controlul principalelor rute de deplasare din judeţele TULCEA şi CONSTANŢA, pentru descurajarea eventualelor acţiuni teroriste sau diversioniste;
d) patrularea zonei lagunare RAZELM – SINOE;
e) misiuni de ajutor umanitar în sprijinul populaţiei locale din zona de responsabilitate.

6. Acordarea Drapelului de Luptă.

Prin Decretul Prezidenţial nr. 176 din 27 mai 1996, Batalionului 307 Infanterie Marină îi este acordat Drapelul de Luptă.

DECRET nr.176 din 27 mai 1996
privind acordarea drapelului de lupta Batalionului 307 Infanterie Marina
În temeiul art. 99 alin. (1) din Constituţia României şi al art. 1 din Legea nr. 34/1995 privind acordarea drapelului de luptă marilor unităţi şi unităţilor militare, având în vedere propunerea ministrului apărării naţionale,
Preşedintele României decretează :
Articol unic. - Se acordă drapelul de luptă Batalionului 307 Infanterie Marină.
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
ION ILIESCU
Bucureşti, 27 mai 1996.
Nr. 176.