CAPITOLUL 02

ORGANIZAREA ȘI DEZVOLTAREA CORPULUI FLOTILEI ROMÂNE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)

Completați cadrele, îngrijiți echipamentele
și dacă este nevoie treceți chiar peste cifra bugetară.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

     Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, evoluția ascendentă a vieții economice, sociale, politice, culturale și, mai ales, militare a României era strâns legată de consolidarea actului istoric de la 24 ianuarie 1859. În acest context, Mihail Kogălniceanu avea să afirme, în mai 1860, că desvoltarea și întărirea naționalității române vor fi țelul neadormitelor noastre străduinți, sufletul tuturor lucrărilor noastre, ca așa să avem nu numai a dori, dar și a dobândi realizarea mântuitorului princip: Unirea .
     Recunoașterea internațională și consolidarea Unirii Moldovei și Valahiei, garantarea autonomiei țării, asigurarea securității frontierelor statului și, într-o perspectivă apropiată, dobândirea independenței puneau, cu acuitate, noilor autorități de la București, găsirea soluțiilor și mijloacelor necesare pentru rezolvarea acestor cerințe. Pornindu-se de la convingerea că o națiune, spre a fi curat independentă în exercițiul drepturilor sale, are trebuință de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naționalitatea în afară , apărarea națională și dezvoltarea organismului militar au reprezentat o preocupare asupra căreia domnitorul, împreună cu factorii decizionali militari, s-au aplecat cu un interes deosebit.
     În acest sens, armata era considerată instituția menită să garanteze existența viitoare a statului și să contribuie la dobândirea dreptului de țară independentă .
     În contextul istoric de la jumătatea secolului al XIX-lea, desfășurarea optimă a procesului de reorganizare și consolidare a forțelor militare impunea realizarea, într-o primă fază, a unificării organizatorice a armatelor celor două Principate, acest lucru reprezentând primul pas către unirea definitivă a țărilor surori . Contopirea oștirilor Moldovei și Valahiei era cu atât mai imperioasă cu cât, prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, puteau fi eludate prevederile Convenției de la Paris din 7/19 august 1858, care mențineau două armate diferite, fapt de neconceput pentru Cuza.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

     Procesul de unificare s-a extins asupra tuturor structurilor armatei. S-a urmărit, în primul rând, realizarea unității de comandament, ca bază obligatorie pentru desăvârșirea unificării militare. Prima decizie, în acest sens, a fost luată la 11/23 octombrie 1859 când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a devenit comandant suprem al forțelor militare ale Principatelor Unite. Această hotărâre a fost urmată de numirea generalului Ioan Emanoil Florescu la conducerea Ministerului de Război de la Iași, la 14/26 iulie 1860, pentru ca la 30 august/11 septembrie să fie numit în funcția similară la București. Mai mult, pentru o cât mai bună coordonare, s-a hotărât stabilirea unui sediu unic al Ministerului de Război la București. În vederea realizării unei structuri militare unice de concepție și organizare pe întreaga armată, la 12/24 noiembrie 1859 a fost înființat Corpul de stat-major general al Principatelor Unite, cu sediul la București, care avea în componența sa ofițeri până la gradul de colonel, inclusiv, această structură unică având rolul de coordonator al tuturor activităților specifice.
     În indisolubilă legătură cu problema Dunării, hotar sudic al țării și principală cale navigabilă pentru România, s-a pus problema flotilei militare. Necesitatea unei asemenea categorii de arme a fost susținută încă înainte de Unirea Principatelor. În această privință s-a remarcat concepția colonelului G. Adrian care, în Memoriul asupra organizației forței armate a celor două Principate românești pleda pentru organizarea unei forțe fluviale. Acest studiu a fost publicat, în mod expres, în limba franceză tocmai pentru a face cunoscute cancelariilor Marilor Puteri, dar și opiniei publice din capitalele Europei Occidentale, aspirațiile poporului român. După părerea autorului, Flotila de Dunăre trebuia să fie formată din 16-20 de canoniere deservite de 16 ofițeri, peste 80 de subofițeri și gradați și circa 500 de soldați. Prin ideile expuse, se poate considera că aceasta a fost prima concepție mai închegată care prezenta, la jumătatea secolului al XIX-lea, un plan concret și realist pentru constituirea unei forțe naționale pe Dunăre .
     Un pas important în procesul constituirii Flotilei unice a României l-a reprezentat Ordinul de Zi pe toată Oastea Română din ambele Principate, dat de ministrul de Război, generalul Florescu, în absența domnitorului, la 6 octombrie 1860, prin care se hotăra ca până la definitiva organizare a Corpului Flotilei, toată flotila de pe Dunăre să formeze un singur Corp.
     Prin același ordin a fost numit, provizoriu, comandant superior al Flotilei, colonelul Nicolae Steriade, iar ca ajutor al său, căpitanul Constantin Petrescu, totodată fiind numiți și comandanții principalelor puncte de pe Dunăre - Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat.
     După întoarcerea în țară din vizita oficială pe care a întreprins-o la Constantinopol, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a studiat propunerile înaintate de Comandamentul Corpului Flotilei și raportul ministrului de Război care au analizat și centralizat toate datele obținute în fiecare port dunărean și pichetul aferent și, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 173 din 22 octombrie 1860, a hotărât definitiva unificare a Flotilei, dispunând: Aprobăm cele cuprinse în Raportul ministrului nostru secretar de stat la Ministerul de Resbel cu nr. 3597.
Am decretat și decretăm:
Art. 1 Flotilele după întregul curs al Dunării în viitor vor forma un singur Corp.
Art. 2 Colonelul Steriade se întărește în postul de comandant superior al întregului Corp și căpitanul Petrescu ajutorul său.
Art. 3 Ministrul nostru secretar de stat la Ministerul de Răsboi va executa ordonanța de față.
Acest Ordin a reprezentat un moment crucial în istoria Marinei Militare române, marcând unificarea acestei categorii de armă menită să apere, prin mijloace specializate, granița de sud a țării.
     Începând cu această dată, navele militare și efectivele lor din Valahia, care se aflau sub comanda Inspectoratului Cordonului Dunării intrau sub comanda directă a colonelului Nicolae Steriade, primul comandant al Flotilei române unificate. Odată cu unificarea structurilor de comandă, prin organizarea Comandamentului Corpului Flotilei, și a celor de execuție, a fost adoptat un pavilion unic, format din îmbinarea culorilor și însemnelor drapelelor din Moldova și Valahia .
     Importanța actului de Unificare a Flotilelor, din 22 octombrie 1860, este de netăgăduit, constituirea Flotilei Unice a Principatelor Unite și, implicit, a Comandamentului acesteia reprezentând începutul unei noi epoci de organizare pe baze moderne a Marinei Militare Române.
     În privința misiunilor pe care Comandamentul Flotilei trebuia să le îndeplinească, părerile erau unanime. Acesta era organizat ca structură unică de comandă a unei forțe de apărare a graniței de sud a țării și a intereselor economice și politice ale Statului român, misiune ce se înscria, de altfel, în viziunea Tratatului de Pace de la Paris din anul 1856.

     În concepția militară de după anul 1860, Comandamentul Flotilei avea menirea să organizeze și să coordoneze o forță națională pe Dunăre, cu scopul de a împiedica politica Marilor Puteri de amestec în treburile interne ale tânărului stat, în condițiile în care acestea își disputau împărțirea și reîmpărțirea sferelor de influență pe fluviu și la gurile Dunării.
     În același timp, Comandamentului Flotilei, ca de altfel întregii armate, i s-a conferit și un atribut educațional. Sunt semnificative, în acest sens, cuvintele generalului Savel Manu, ministru de Război în timpul domniei lui Cuza, care sublinia: Râvna ce simte poporul și guvernul de a reintra în strămoșeștile puteri maritime pentru care marina de răsboi va deveni o școală spre a lumina pe fiii poporului... . Din modul în care s-a desfășurat procesul de făurire a Flotilei militare, în cadrul căreia Comandamentul Flotilei reprezenta structura de comandă, cât și din eforturile făcute pe planul construcțiilor a rezultat și o altă menire, aceea de a forma marinari care să fie îndrumați spre navele civile pentru a contribui la intensificarea comerțului fluvial și maritim.
     După anul 1860, în noul context generat de Unirea celor două Principate și necesitatea consolidării poziției internaționale a noului stat, au existat două păreri în legătură cu formarea Flotilei. Prima, susținută de Mihail Kogălniceanu, sfătuitorul de taină al domnitorului, și generalul Adrian , preconiza ca flotila și armata să se dezvolte paralel mergând pe același picior de dezvoltare . Al doilea punct de vedere, mai moderat, avansa ideea necesității pregătirii mai întâi a cadrelor și apoi să se treacă efectiv la organizarea Flotei fluviale. În practică, s-a adoptat decizia de a urma o cale de mijloc. Astfel, paralel cu pregătirea personalului și cu dezvoltarea întregii oștiri, au fost întreprinse măsuri pentru organizarea și dotarea Flotilei.
Având la bază aceste concepții, țeluri și misiuni, s-a trecut la următorul pas, și anume la reorganizarea și dotarea Flotilei de război. În anul 1859, domnitorul Al. I. Cuza a preluat o moștenire modestă. Câteva bastimente uzate, efective puține și insuficient instruite, precum și o mentalitate ce nu permitea evoluția acestei arme care, în armatele occidentale, reprezenta elita. Forțele destinate apărării fluviului se resimțeau puternic după războiul Crimeii astfel încât, în preajma Unirii Principatelor, existau 2 nave cu 117 oameni în Valahia și 3 nave cu 104 oameni în Moldova .
     În aceste condiții, se impuneau măsuri imediate pentru a constitui, într-un termen cât mai scurt, o Flotilă bine organizată, cu un Comandament al Flotilei eficient, care să poată face față unor misiuni dificile pe Dunăre.
     Astfel, la București s-a format câte un detașament model pentru fiecare armă, în scopul uniformizării instrucției și grăbirii procesului de organizare și pregătire. În acest sens, au fost aduși și instructori francezi datorită lipsei de experiență de care dădeau dovadă ofițerii români.
La sfârșitul anului 1859, s-a votat pentru Flotilă un credit de 150.000 lei necesar construirii unor șalupe și bărci, în timp ce Adunarea electivă a Moldovei a aprobat un fond pentru Ministerul de Război de 200.000 lei. La foarte scurt timp, Comisia Centrală de la Focșani, constituită pentru adoptarea unor legi de interes comun pentru Principatele Române, pornind de la faptul că instrucția trebuie să fie uniformă în toată armata, a propus o soluție unică. De aceea, a fost alocată suma de 400.000 lei în scopul aducerii din Franța a 8 detașamente de instructori, respectiv ofițeri și subofițeri. Cel de-al optulea detașament, „Detașamentul de Marină”, era compus din patru specialiști: un ofițer, doi subofițeri și un șef de „construcție navală” și a executat serviciu comandat în România până în anul 1867 .
     Trebuie subliniat faptul că problema organizării și instruirii oștirii române, deci și a Flotilei, precum și eficientizarea activității de comandă a Comandamentului Flotilei, a reprezentat o problemă națională rezolvată, în esență, de ofițerii și instructorii români care au folosit, în mod firesc, și experiența misiunii franceze.
     Prin Legea din 13 mai 1860, reședința Comandamentului Flotilei, organizat în formă incipientă, a fost stabilită la Ismail unde a fost trimis și Detașamentul de instrucție și organizare a Corpului Flotilei alcătuit din ofițeri români cu experiență și cei patru instructori francezi. Rezultatele nu s-au lăsat prea mult așteptate, mai ales că domnitorul se interesa, în mod deosebit, de bunul mers al procesului de organizare și instrucție asigurând, la nevoie, chiar o suplimentare a fondurilor inițiale alocate în acest scop. Semnificative, în acest sens, au fost cuvintele domnitorului adresate responsabililor din Ministerul de Război: Completați cadrele, îngrijiți echipamentele și dacă este nevoie treceți chiar peste cifra bugetară .
     În timpul domniei colonelului Alexandru Ioan Cuza, Comandamentul Flotilei s-a bucurat de un sprijin deosebit. În anul 1860, primul buget al Flotilei unite a fost de 243.440 lei, o sumă destul de mare pentru acel an, fapt ce demonstrează importanța pe care autoritățile politice și militare de la București au acordat-o dezvoltării Marinei .
     În acest context, așa cum era și firesc, la comanda porturilor (a punctelor) au fost numiți ofițeri de încredere, care puteau îndeplini misiunile încredințate, în condițiile măririi volumului de mărfuri tranzitate prin porturile fluviale românești, dar și a accentuării acțiunilor serviciilor secrete ale Marilor Puteri europene care doreau să-și extindă influența asupra României, după cum urmează: la Ismail a fost numit locotenentul Anton Barbieri, la Chilia comandant a devenit sublocotenentul Popovici, la Galați a fost numit căpitanul Murguleț, comandantul portului Brăila a fost desemnat locotenentul Caralea, la Giurgiu sublocotenentul Petrescu, pentru ca la Calafat comandant al portului să fie numit sublocotenentul Capitanovici .
     În același timp, a fost ordonată o inspecție amănunțită în cele două flotile unificate pentru a stabili datele privind șalupele canoniere dispuse în fiecare port, luntrele care deserveau pichetele de pe Dunăre, precum și numărul și gradul de pregătire al efectivelor dispuse în dispozitivele de apărare, respectiv ofițeri, subofițeri și trupă. Pe baza constatărilor, a fost întocmit un raport amănunțit care cuprindea nevoile Comandamentului Flotilei în noul context intern și internațional.
     Ofițerii instalați la comanda acestor porturi nu au fost aleși la întâmplare; chiar dacă nu au absolvit studii speciale de marină, ei aveau o experiență bogată în serviciul flotilelor fluviale ale celor două Principate. Colonelul Nicolae Steriade provenea din rândul Corpului de grăniceri, însă a îndeplinit și funcția de comandant al goeletei „Emma”, apoi al unei nave de brandvahtă, iar ca ofițer superior a comandat Batalionul 1 Marină. Imediat după Unirea Principatelor a fost numit comandant al Flotilei din Moldova.

Colonelul Nicolae Steriade, primul comandant al Corpului Flotilei

     Căpitanul Constantin Petrescu a îndeplinit, până la acea dată, funcțiile de comandant de șalupă canonieră, comandant de port (punct) și, mai târziu, comandant al Flotilei de Dunăre din Valahia.
     Locotenentul Anton Barbieri, care provenea dintr-o familie de italieni care s-a stabilit în Moldova, avea o vechime în serviciul Flotilei de 15 ani. El s-a angajat, în anul 1845, pe navele moldovene ca instructor, cu gradul de sergent. Nouă ani mai târziu, a participat la campania din anul 1854, fiind combatant în flota rusă unde și-a îmbunătățit cunoștințele și practica marinărească .
     În urma acestei reorganizări, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 234 din 11 septembrie 1861, Comandamentul Flotilei a ordonat ca la fiecare punct important de pe malul românesc al Dunării, respectiv Calafat, Giurgiu, Brăila, Reni, Galați, Chilia și Ismail să fie dislocată câte o șalupă canonieră armată cu patru tunuri de 120 mm și un echipaj de 42 de oameni.
     La celelalte puncte, considerate mai puțin importante, au fost dispuse șalupe mai mici, propulsate cu rame și vele și armate cu câte un tun de 120 mm. În cadrul porturilor fluviale, Comandamentul Flotilei a ordonat ca marinarii să fie organizați în „Compania șalupei”, fiind dispuși pe cele 423 de bărci și un vapor care au fost construite în perioada 1959-1861 pentru dotarea Flotilei.
     În urma măsurilor luate, malul românesc al Dunării a fost pus sub pază și observare, iar Principatele Unite au început să se manifeste ca țară riverană cu drepturi depline asupra acestei porțiuni de fluviu.
     Autoritățile de la București au făcut, în continuare, eforturi financiare deosebite pentru dotarea Flotilei cu bastimente de război menite să asigure protecția malului românesc al Dunării. În anul 1861, Comandamentului Flotilei i-a fost repartizat primul vapor cu aburi cumpărat de stat de la antreprenorul Ceocan. La început, bastimentul nu corespundea standardelor tehnice specifice marinei militare, motiv pentru care s-a luat măsura transformării sale într-o navă de luptă, prin schimbarea punții și a suprastructurii, înlocuirii căldărilor, amplasarea de tunuri navale și amenajarea compartimentelor pentru cazarea ofițerilor și a trupei. Executarea acestor lucrări deosebit de complexe a fost încredințată Șantierului Naval „Mayer” din Linz, specializat în astfel de modificări. Transformarea acestui vapor în bastiment de război a durat aproape doi ani, din 1862 până în iulie 1864, revenind în țară, complet refăcut și armat cu 4 tunuri , în iulie 1864. Ceremonia de intrare în serviciul activ al Flotilei s-a desfășurat în ziua de 2 august 1864, la Giurgiu, în cadrul unei serbări la care au participat nu numai reprezentanți ai Armatei și ai autorităților locale, ci și numeroși locuitori ai orașului, semn al respectului de care se bucura această armă. În amintirea unificării depline a celor două Principate, recunoscută ca atare la ianuarie 1862 și de Marile Puteri europene, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a botezat noul bastiment de război cu numele de „România”. Din păcate, datorită unor probleme de sănătate, colonelul Cuza nu a putut participa la aceste ceremonii, însă el a fost reprezentat de generalul Savel Manu, ministrul de Război, care a rostit o cuvântare înflăcărată, străbătută de un profund simțământ patriotic. În încheierea expozeului, acesta a spus: Acum, scumpă „Românie”, mergi pe bătrânul Danubiu, străbate-i undele care încing țara de la un cap la altul și spune tuturor că de azi înainte Țara a adăugat o nouă părticică la teritoriul său .
     Din acest moment, Comandamentul Flotilei dispunea de o navă militară modernă lungă de 35 m, lată de 4,75 m și cu un deplasament de 130 tone, care putea atinge o viteză de 10 noduri .
Între anii 1862-1864, investițiile alocate Comandamentului Flotilei au crescut, numărul personalului a fost dimensionat în funcție de noile cerințe, instrucția de specialitate a cunoscut o îmbunătățire simțitoare, iar măsurile organizatorice au continuat în vederea alinierii Flotilei la nevoile sfârșitului de secol al XIX-lea.
     Dacă luăm în calcul, ca termen de comparație, numai bugetul alocat Comandamentului Flotilei pe anul 1863, care se ridica la 541.422 lei, se observă un spor financiar față de anul 1860 în care autoritățile au aprobat un buget de 389.970 lei, ceea ce indică o mărire consistentă a sumei aprobate. Tot în anul 1863, în organigrama Comandamentului Flotilei se aflau 13 ofițeri, 372 subofițeri, gradați și soldați și 5 amploiați civili , față de un efectiv de doar 221 oameni, dintre care doar 8 ofițeri în anul 1859.
     Pe plan organizatoric, s-au remarcat eforturile deosebite depuse de conducerea Flotilei pentru pregătirea ofițerilor și reglementarea sistemului de recrutare pentru marină. În acest sens, prin instrucțiunile adoptate de Comandamentul Flotilei, se preciza că: Recrutarea pentru Flotilă se face pe alese, numai din locuitorii litoralului Danubian și al Mării Negre și numai dintre cei mai deprinși a umbla pe apă , pentru ca, prin Înalt Ordin de Zi din 9 octombrie 1862, se recomanda să fie selecționați pentru Flotilă, pe cât va sta în putință lemnari din districtele de baltă .
     În cadrul procesului de reorganizare a Flotilei, și implicit a Comandamentului acesteia, autoritățile competente de la București au hotărât, prin Ordin de Zi pe Cordonul Dunării nr. 104, emis la 7 mai 1863, ca toate vasele plutitoare de pe fluviu, care până la acea dată au fost proprietatea Armatei, să treacă sub autoritatea Comandamentului Flotilei , măsura luată reflectând, în mod clar, rolul Marinei și încrederea pe care domnitorul o manifesta față de această armă.
     În scopul unei coordonări cât mai eficiente a tuturor activităților specifice, Comandamentul Flotilei s-a mutat de la Ismail la Brăila în locul numit „Pescăria”, iar în apropierea cazărmii, în locul numit „Pescăria veche” a fost înființat un atelier pentru repararea navelor. În această formă, atelierul a constituit embrionul Arsenalului Marinei care, în anul 1867, s-a mutat la Galați, transformându-se, în anul 1879, în stabiliment pentru construcții . Aceste măsuri de reorganizare au fost luate de locotenent-colonelul Constantin Petrescu, numit comandantul Flotilei. Acesta a continuat politica de înzestrare începută sub comanda colonelului Nicolae Steriade prin construirea mai multor șalupe și șlepuri, chiar dacă sumele alocate în acest sens nu puteau acoperi, totdeauna, necesarul de înzestrare.

     De aceea, în urma concluziilor Comandamentului Flotilei, s-a luat hotărârea de a se construi un număr mai mic de bastimente de război, dar care să aibă o capacitatea mai mare, dar și o putere de foc superioară.
Pe baza Raportului prezentat Consiliului de Miniștri de către Ministerul de Război, în octombrie 1864, s-a acceptat propunerea ca suma prevăzută în buget pentru Marină să fie utilizată în scopul achiziționării unui vapor și a patru șlepuri. Hotărârea a primit acordul domnitorului Alexandru Ioan Cuza care, prin ,,Decretul nr. 982” din 3 iulie 1865, l-a împuternicit pe generalul Savel Manu, ministrul de Război, să comande un bastiment militar la Șantierul Naval „Greig” din Londra, iar la Șantierele Navale „Mayer” din Austria patru șlepuri, toate în valoare de 1.169.950 lei.
     În scopul achiziționării acestor nave, s-a constituit o comisie condusă de colonelul Constantin Petrescu, comandantul Flotilei. Achiziționarea acestor nave a întâmpinat dificultăți deoarece Șantierul Naval „Greig” nu s-a prezentat la licitație conform uzanțelor, în timp de o lună pentru primirea comenzii, motiv pentru care colonelul Constantin Petrescu a fost autorizat, în conformitate cu Înaltul Ordin de Zi nr. 1296 din 4 octombrie 1865 , să încredințeze construcția navei de război Șantierului „Mayer”.
     Procesul de reorganizare a Comandamentului Flotilei a continuat și în ultima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În anul 1865, funcția de comandant al Flotilei s-a modificat de la gradul de locotenent-colonel la cea de colonel, semn al dezvoltării acestei arme. Mai mult, schimbări de încadrare pe funcție au avut loc și pentru gradele subalterne. Astfel, doi locotenenți au fost avansați la gradul de căpitan, în timp ce funcția de subchirurg a fost înlocuită cu cea de medic de batalion. În plus, față de efectivul trecut în statele de plată ale Flotilei în anul 1864, un an mai târziu s-au adăugat alte noi funcții: un mecanic, cinci timonieri, un pilot, un fochist și un submecanic.
     Din modul în care s-a făcut repartiția mijloacelor bănești pentru cei aflați în serviciu activ, rezultă că militarii Flotilei, ca de altfel toți ostașii armatei, se bucurau de sprijinul Ministerului de Război. În alocațiile armatei figurau, în anul 1865, pentru fiecare militar, o primă (prima misă) care reprezenta cheltuielile pentru îmbrăcăminte și o alta (prima jurnalieră) care reprezenta costul mesei.
     Mai mult, începând cu anul 1865, aliniind activitatea conducerii Flotilei la standardele europene, în bugetul pe anul respectiv s-a folosit, pentru prima dată, denumirea de marinar pentru cei care se aflau în serviciu comandat în cadrul forței navale.
     În acest context, începând cu anul 1865 până la sfârșitul domniei colonelului Alexandru Ioan Cuza, Comandamentul Flotilei avea în subordine cele mai mari efective pe categorii de armă, dispunând de un colonel, un maior, cinci căpitani, patru locotenenți, 4 sublocotenenți, 23 de angajați civili de diferite specialități și 370 trupă (soldați, caporali, sergenți și sergenți majori).
     Odată cu dezvoltarea Marinei, uniforma marinarilor a fost adaptată specificului armei. Chiuvara, mundirul și cizmele nu corespundeau cerințelor serviciului pe nave. Din experiența de zi cu zi, dar și din învățămintele trase de bursierii români din flotele europene, s-a constatat că echipamentul militarilor ambarcați trebuia să fie lejer și să permită desfășurarea manevrelor în locuri înguste, printre aparatele de la bordul navelor.
     În aceste condiții, s-a introdus capela care avea ca semn distinctiv pentru arma marină ancora . Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 209 din 1861, ținuta marinarilor s-a schimbat în întregime după modelul uniformei franceze. Însă, modificările aduse uniformei de marină au continuat și spre sfârșitul domniei colonelului Alexandru Ioan Cuza, tocmai în dorința de a o simplifica și de a o adapta nevoilor curente, specifice serviciului la bordul navelor. Astfel, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 615 din 1 iulie 1862 aplicat, însă, la începutul anului următor, pentru ofițerii din serviciul Flotilei s-a introdus redingota (mantaua) și se preciza că gradele ofițerilor de marină erau reprezentate prin trese orizontale aplicate în jurul manșetei .
     Cu timpul, mantaua și capela din portul gradelor inferioare au fost înlocuite cu spențerul (scurta) și șapca de marinar (bonet tip napolitan). În plus, uniforma marinarilor mai cuprindea pantaloni din pânză și din postav, pălărie din paie și botfori (cizme din piele cu carâmbi încrețiți). În felul acesta, echipamentul a fost simplificat și adaptat specificului marinăresc, fapt care îi deosebea pe marinari de militarii celorlalte arme.
     În continuare, au mai avut loc o serie de modificări ale echipamentului care au sporit eleganța și funcționalitatea ținutei de marină. Pentru ofițeri au fost introduse marea și mica ținută alcătuite din frac, epoleți de aur strălucitori, cu ciucuri mobili, pe care erau aplicate stelele specifice gradului, precum și sabia de marochin cu garnituri de alamă.

CONCLUZII

     Deși au fost întâmpinate nenumărate piedici de ordin economic, militar și logistic, totuși, domnia colonelului Alexandru Ioan Cuza a însemnat organizarea Corpului Flotilei și, implicit, a Comandamentului acesteia, pe baze moderne, prin încercarea de aliniere la standardele europene ale timpului, dictate de contextul internațional deosebit de tumultos, prin achiziționarea de nave de război, prin instruirea ofițerilor de marină la școli navale deosebit de prestigioase din Europa de Vest, dar și prin luarea unor măsuri specifice care să permită eficientizarea activității Comandamentului Flotilei, structura de comandă care a asigurat, în toată această perioadă, buna funcționare a Corpului Flotilei, precum și siguranța sistemului defensiv românesc pe Dunăre.