Viceamiralul Ioan Murgescu (n. 1846, Buzău-d. 1913, București) a fost primul ofițer român care a comandat o navă românească de război în Marea Mediterană și Marea Neagră pe timpul marșului pentru aducerea canonierei "Fulgerul" în țară, de la Toulon la Galați, în perioada octombrie 1873 - aprilie 1874. În timpul Războiului de Independență (1877-1878), atașat pe lângă Comandamentul Flotilei ruse de Dunăre, a contribuit la scufundarea monitorului otoman "Seifi" în noaptea de 12/13 mai 1877.

A parcurs gradele militare începând de la cel de sublocotenent (1866), obținut după absolvirea Școlii Navale din Brest, până la cel de viceamiral în rezervă (1911). În funcția de comandant al Flotilei a obținut gradele de maior (1875) și general (1893).
La funeraliile sale, în 1913, președintele Partidului Liberal, ilustrul Ion I. C. Brătianu, a apreciat: "Amiralul Murgescu e cel dintâi care a încununat cu lauri de glorie tânăra noastră marină; el și-a legat numele de prima victorie repurtată pe apele Dunării, acest fluviu pe țărmurile căruia strămoșii noștri au dat atâtea lupte strălucite".

După absolvirea liceului, în 1864, Ioan Murgescu a câștigat concursul organizat de Ministerul de Război pentru trimiterea unui elev la Școala Navală din Brest. De la 1 august 1864, s-a numărat printre elevii acesteia, obținând încă din primul an de studiu rezultate notabile. În ședința din 19 iulie 1865, ministrul de Război propunea Consiliului de Miniștri ca elevul Murgescu Ioan trimis în Francia la Școala Navală de la Brest, pentru silința la studiu de care a dat probe, să i se dea o sumă de 300 franci din capitolul misiilor, sub titlul de gratificație considerând că asemenea recompense au drept scop a încuraja silința.
După absolvire, la 1 august 1866, a fost autorizat să efectueze un voiaj de instrucție cu nava-școală franceză "Jean Bart". La 24 octombrie 1866 a fost înaintat la gradul de sublocotenent în Corpul Flotilei, iar la 10 noiembrie 1868 a fost numit secund pe nava "Ștefan cel Mare". Sub comanda sa, nava a efectuat un voiaj până la Baziaș, fiind prima navă de război românească care a depășit sectorul Porților de Fier.
La 1 ianuarie 1871 a fost numit comandant al navei "România".
Numit comandantul canonierei "Fulgerul", în perioada octombrie 1873-aprilie 1874 a comandat pentru prima dată o navă românească de război, în Marea Mediterană și Marea Neagră pe timpul marșului plin de peripeții pentru aducerea ei în țară, de la Toulon la Galați.
Prin Î. D. R. nr. 96 din 30 aprilie 1874 i s-a acordat dreptul de a purta medalia militară de aur, pentru curajul și devotamentul ce a pus cu ocazia conducerii bastimentului "Fulgerul" de la Toulon la Galați. De asemenea, a fost citat la 11 mai 1874 prin O. Z. pe armată, aducându-i-se mulțumiri pentru devotamentul cu care s-a oferit singur spre a fi însărcinat cu această misiune și pentru că a știut corespunde greutăților ce a întâmpinat în cursul navigației.
La 19 aprilie 1874 a preluat din nou comanda navei "Ștefan cel Mare". La 10 decembrie 1874, a fost numit provizoriu în funcția de comandant al Flotilei, în locul maiorului Maican, care s-a retras din cadrele active ale armatei. La 6 iunie 1875 a fost înaintat la gradul de maior și titularizat în funcția de comandant al Flotilei.
În această perioadă s-a format pentru prima dată o mică divizie, compusă din navele "Ștefan cel Mare", "România" și "Fulgerul". Sub comanda sa, în perioada 11-27 octombrie 1875, aceste nave întrunite au efectuat instrucția în comun, constând din exerciții și trageri de artilerie asupra unor ținte plutitoare în scopul deprinderii navigației, pregătirii timonierilor și tunarilor. În timpul acestui prim marș de instrucție executat pe Dunărea de Jos și Marea Neagră, canoniera "Fulgerul", la bordul căreia se afla și comandantul Flotilei, a ieșit de câteva ori în mare, vizitând porturile Sulina, Tulcea, Constanța precum și Insula Șerpilor. În premieră, s-au făcut schimburi de vizite protocolare cu autoritățile locale turcești, caimacanul din Sulina și guvernatorul turc din Tulcea, precum și cu staționarele turcești din aceste porturi. În Darea de seamă înaintată Ministerului de Război, maiorul Ioan Murgescu, comandant al Flotilei, a subliniat urm[toarele: acest mic voiaj pe mare a fost foarte important întâi în privința echipajului, ofițerii au văzut elementul cu care se luptă și pe care bravează navigatorii și s-au familiarizat cu diferitele cunoștințe necesare pentru navigațiune; toți s-au condus foarte bine. Oamenii asemenea. Pe de altă parte, voiajul este important prin circularea pentru prima oară pe Marea Neagră a unui bastiment de rezbel român, armat, în fine este important căci este un voiaj pe mare, făcut cu micile resurse ale Flotilei, fără a avea pe bord, nici un singur element străin.
În mai 1877 a fost atașat pe lângă comandantul Flotilei ruse de Dunăre, participând împreună cu ofițerii ruși Dubasov și Sestacov la elaborarea planului de atac asupra grupării de nave otomane aflate pe Canalul Măcin. În noaptea de 12/13 mai 1877, la bordul șalupei "Rândunica", aflată în fruntea unei formații de patru șalupe torpiloare, a participat la atacul cu torpile de școndru asupra puternicului monitor otoman "Seifi", pe care l-a scufundat. Ziarul "Telegraful" din 17 mai 1877, a remarcat: comandantul român a contribuit mult la succesul acestei acțiuni, distrăgând atenția turcilor.
Pentru această strălucită faptă de arme, maiorul Ioan Murgescu a fost distins cu Ordinul rus "Sf. Vladimir", clasa a IV-a, cu spade și rozetă, fiind primul ofițer din Armata română decorat de țarul Rusiei în această campanie militară. Ulterior, prin Î. D. R. nr. 1240 din 30 mai 1877, principele României, Carol I, comandantul suprem al armatei române, l-a decorat cu Ordinul "Steaua României". De asemenea, într-un O. Z. pe Armată, s-a specificat faptul că Maiorul Murgescu, din Corpul Flotilei, luând parte în noaptea de 12 mai la expedițiunea întreprinsă… în contra unui monitor inamic… a dat probă în această împrejurare de mult curaj și sânge rece și a reprezentat bine Armata română.
După acțiunea de la Măcin, Ioan Murgescu a participat cu navele "Rândunica" și "Fulgerul" la instalarea unor baraje de mine pe Dunărea de Jos, pentru a proteja Brăila împotriva unor eventuale atacuri ale navelor otomane care ar fi putut ieși din canalul Măcin.
Numit comandant al Grupului de șalupe "Rândunica" și "Bucur", a participat la construcția și asigurarea podurilor românești de vase peste Dunăre, de la Siliștioara-Măgura. Datorită acțiunii concertate a celor două șalupe, la 20 august 1877 trupele române au trecut Dunărea pe acest pod, care a fost ulterior demontat și remontat la Turnu Măgurele-Nicopole sub comanda maiorului Ioan Murgescu.
În calitate de comandant al Stațiunii de baraj Nedeia, în luna octombrie 1877, a fost însărcinat cu instalarea unui baraj de mine necesar sprijinirii flancului drept al trupelor române care luptau la Rahova și protejării podului de la Turnu Măgurele-Nicopole. Pentru merite deosebite în această campanie militară la care a participat între 29 aprilie 1877-5 august 1878, Ioan Murgescu a fost distins cu Medalia comemorativă rusă, Medalia "Apărătorii Independenței" și Crucea "Trecerea Dunării".
La 1 decembrie 1877 a revenit la comanda Corpului Flotilei, preocupându-se atât de repunerea în stare de operativitate a navelor care participaseră la operațiuni cât și de amenajarea militară a porturilor maritime și fluviale.
La 8 aprilie 1879 a preluat comanda Arsenalului Flotilei din Galați. În aprilie 1881 a fost avansat la gradul de colonel, fiind numit comandantul Școlii Fiilor de Militari din Iași.
De la 1 mai 1882 a fost inspector al Navigației și Porturilor iar la 1 august 1886 a fost numit șeful Depozitului și Diviziunii Echipajelor.
La 10 mai 1888 colonelul Ioan Murgescu a fost numit din nou comandantul Corpului Flotilei, chiar în acest an intrând în serviciu crucișătorul "Elisabeta", canonierele "Oltul", "Siretul" și "Bistrița" și torpiloarele "Smeul", "Sborul" și "Năluca". La sfârșitul lunii mai 1888 a făcut parte din comisia constituită pentru recepționarea acestor nave și a materialelor de război comandate pentru Flotilă, cu care s-a deplasat la Fiume, Le Hâvre, Londra, Newcastle și Paris. Apreciat la cel mai înalt nivel, prin Î. D. R. nr. 1613 din 1888, Ioan Murgescu a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de comandor.
În anul 1892 a fost numit comandant superior al marșului la Genova efectuat de crucișătorul "Elisabeta" și bricul "Mircea", care au participat la serbările columbiene. În ziua de 28 august 1892, a fost primit de regele Italiei, Umberto, căruia i-a înmânat o scrisoare din partea regelui României, conferindu-i-se cu această ocazie Ordinul "Maurizio și Lazzaro" în grad de comandor.
La 10 mai 1893 a fost înaintat la gradul de general, în acest an înființându-se sub direcția sa Școala de Cadre a Flotilei.
În anul 1896, cu prilejul vizitei împăratului Francisc Iosif la București, prilejuită de deschiderea navigației prin Canalul Porților de Fier, a fost distins cu Ordinul "Francisc Iosif" în grad de mare cruce. Tot în anul 1896, a comandat manevrele desfășurate de navele maritime și fluviale la Sulina, în prezența primului ministru al țării, ministrului de Război, generalul Constantin Budișteanu și a șefului Statului Major General. Primul ministru, Dimitrie Sturza, a apreciat favorabil rezultatele obținute în cadrul manevrelor, exprimându-și satisfacția față de buna pregătire a ofițerilor și soldaților.
În anul 1899 a dispus executarea unor manevre navale la care au participat navele Diviziei de Mare și de Dunăre. În calitate de președinte de comisie, a participat la eloborarea unui nou "Regulament al serviciului la bord".
La 25 septembrie 1899 a fost distins cu Ordinul "Coroana Rusiei" clasa I.
La 1 aprilie 1901 s-a retras, la cerere, de la conducerea Marinei Militare, la 10 mai 1911 fiind avansat la gradul de viceamiral în rezervă.
În perioada următoare, a mai fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de comandor (1901), Ordinul "Steaua României" în grad de mare ofițer (1906), Ordinul "Carol I" în grad de comandor (1910) și Ordinul rus "Sf. Stanislas", clasa I.
Numele său a fost acordat puitorului de mine "Amiral Murgescu", prima navă românească de război construită în țara noastră (1939), puitorului de mine "271", Școlii Militare de Maiștri a Forțelor Navale din Constanța, precum și Școlii nr. 2 din Valu lui Traian.